Nivele de conștiență de sine

Am pornit de la teoria personala că totul ține de 'a simți', vorbeam anul trecut despre asta.
Rămâne valabilă, doar că e superficială.
A apărut pe parcurs întrebarea de ce unii (se) simt mai mult/bine decât alții?
Era evident de la experiența de viață, de la câte făcuse până atunci, mediul în care crescuse, oamenii de care era înconjurat..

Așa am ajuns la noțiunea de 'Conștiență de sine'.
Fiecare om e la un nivel de conștiență de sine. Depinde după cum am spus și mai sus: de backround-ul omului, de experiența de viață și cât/cum/ce a procesat din ea. Mai sunt variabile ca curiozitatea nativă (care ajută fantastic la acumularea experienței de viață), satisfacția de a visa cu ochii deschiși (implicit și timpul petrecut cu asta), nivelul de conștiență al oamenilor lângă care a avut obligația de a sta (rude, profesori, colegi de studii, familie. etc)

În funcție de multe elemente fiecare persoana e acum la un nivel de conștiență de sine.
Sunt oameni care se opresc la un nivel și rămân acolo toată viața sau până contextul îi forțează pentru a supraviețui să treacă la un nivel superior.
La niveluri inferioare nu ai cum sa revii.
O să discut mai jos și de nivelul după care evoluezi exponențial și nu poți să mai concepi rămânerea la același nivel.

Ca să mă fac mai bine înțeles, știi reîntâlnirile alea după ani cu oameni cu care erai cândva la același nivel? (prieteni din copilărie, colegi de generala/liceu/facultă/muncă/etc). Și observi acum că nu mai aveți absolut nimic în comun ca puncte de vedere, că ți se pare că a rămas tot acolo unde era și când v-ați cunoscut/despărțit?
No, asta e una din certitudinile că ai evoluat ca și conștiență de sine. Poate că și el a evoluat, dar clar mult mai puțin/lent ca tine. Și știi că nu poți să-i zici asta pentru că și tu ai fost acolo și știi că nici tu n-ai fi înțeles, și știi care îi este limitarea omului - doar ai fost acolo.

De nivelurile superioare e mai greu să vorbim, ai nevoie de un anumit nivel de conștiență de sine minim pentru a reuși să vezi oamenii cu nivele de conștiență de sine superioară. Nu înseamnă că-i și înțelegi (trebuie să ajungi acolo ca sa-i înțelegi) dar cel puțin poți observa ca au nivel de conștiență superior ție.

Exista un prag critic de nivel de conștiență, relativ greu de atins, în care poți realiza nivelurile fiecăruia din jur. (Pot fi totuși niveluri foarte foarte ridicate la care nu știi dacă sunt extraordinar de jos sau prea superioare să-ți dai seama, sunt oamenii ăia despre care nu știi dacă au spus-o în glumă sau nu, când/dacă mint sau nu, oameni pe care nu-i prea poți citi)
De la pragul ăsta critic ți se transformă viața. Devii efectiv conștient de plăcerile tale reale, de abilitățile tale, de minusurile tale, e nivelul în care încrederea de sine devine vizibilă, dispare răutatea gratuită, orgoliul, multe vicii (sau cel puțin devin mai controlabile). Nu mai cauți să fii un alt om în ochii celorlalți, te accepți tu pe tine, devii mult mai sincer, nu-ți mai pasă cine te crede și cine nu, ești mult mai direct cu oamenii și totuși: fără ca oamenii să se supere. Ajungi să empatizezi altfel cu toți și totul.
Practic devii conștient de nivelul tău și știi ce vrei și poți să faci să-ți fie din ce în ce mai bine. De aici și creșterea exponențială următoare.

Ai văzut că sunt oameni care spun pe față, nu vin/nu fac/nu vă ajut și nimeni nu-l judecă sau nu-l vede cu ochi răi și sunt oameni care dacă spun că ei nu vin sau nu fac - deja se face proces de judecată: 'normal, cum să vină, când e de muncă se trage pe cur, ce om, las' că-i fac și eu la fel'
Diferența dintre cei doi oameni e nivelul de conștiență de sine al fiecăruia. Indiferent de nivelul tău de conștiență de sine, la nivel subconștient (deci pe care nu-l realizezi tu) adopți atitudine față de un om în funcție de nivelul lui de conștiență de sine (după cum am spus, nivel pe care tu nu-l realizezi [încă]).
Deci atitudinea celui cu conștiență superioară de sine nu generează în general sentimente negative, judecată, e atât de autentică și pozitivă încât nu te poți supăra pe el, nu-l poți judeca indiferent ce-ți zice.
Și chiar dacă îți zice o vorba nașpa, tu involuntar o iei ca feedback constructiv, sau te întrebi ce ai făcut așa rău sa îți auzi vorba aia, adică te îndoiești de tine nu de vorbele lui. Nu cauți ca să te aperi, să răspunzi la fel sau mai răutăcios cum faci cu alții.
No ăsta e de un nivel superior de conștiență de sine care este perceput de subconștientul tău și de aia nu te poți supăra pe el și de aia te pune pe gânduri când îți spune ceva despre tine.

Ca și niveluri de conștiență de sine e greu de definit exact. Plus că aș putea defini doar până la nivelul la care am ajuns eu, și clar mai sunt și mai înalte.

Primul pe care îl consider eu ca nivel de conștiență de sine e Preadolescența.
La mine s-a petrecut pe la 12 - 13 ani datorită profei de geografiei care mi-a acordat atenție și apreciere cât nu-mi mai acordase nimeni vreodată. Atunci am devenit conștient de mine. Prea puțin de fizic și emoțional cât de psihic.
Am avut colegi de generala care nu ajunseseră la nivelul ăla nici până în a 8-a când am terminat generala..
Dar cu nivelul ăla de conștiență de sine nu aveam abilitatea de a vedea și nivele superioare de conștiență de sine. Doar de la nivelul ăla critic poți face asta.
Deci nu pot spune că nu erau și alții superiori mie.
În preadolescență ne punem primele întrebări despre ce simțim și implicit dacă și ceilalți simt la fel. În funcție de experiențele din aceasta perioadă creșterea noastră ca nivel de conștiență va fi sau nu mai rapidă.
Eu am avut baftă cu ai mei că nu mi-au ascuns nimic niciodată și și când veneau rudele la noi și vorbeau de chestii de adulți nu se fereau de noi (ăștia micii)

După preadolescență îmi devine neclar totul. E un fel de haos, e un fel de joc de influențe, nu e ceva bine definit, azi te influențează mai mult familia, maine colegii, poimâine copii de la bloc, etc.
Cert e unul din factorii care au efect imens acum în dezvoltarea conștienței de sine e atașamentul sub forma îndrăgostirii.
Din păcate, din observațiile personale, cei care se îndrăgostesc și care primesc același răspuns deci ajung să formeze o relație, în perioada de relație li se încetinește dezvoltarea conștienței de sine și se dezvoltă o conștiență de grup, de cuplu care din punctul meu de vedere are nevoie de o baza, adică nivelul individual de conștiență de sine al fiecărui partener al cuplului.
Ca să nu mai filozofez atât, pe cei pe care i-am văzut în relație la vârsta asta au stagnat din dezvoltare și chiar au dobândit elemente negative în gândire/comportament.
Am avut și eu o relație de vreo trei săptămâni în care n-am știut ce să fac, nici măcar să o iau de mână n-am putut la început. Mă gândeam non-stop la ea și deloc la mine. Eu nu existam pentru mine.

Un alt element foarte important, al doilea după îndrăgostire (din punctul meu de vedere) e activitatea sexuală (implicit sau nu sexul, dacă se aplică). Ca și satisfacție sexuală poate apărea mult mai devreme dar ca și experimentare cu partener sau cel puțin discuție cu alții despre asta, în preadolescență se dezvoltă. Dacă ai și partener, va avea impact major în dezvoltarea conștienței de sine, dată fiind nivelul actual de conștiență de sine, activitatea sexuală la vârsta asta generează mai multe blocaje viitoare decât ajutor în dezvoltare, asta pentru că avem deja multe prejudecăți ale societății (materialele porno, chestiile auzite dar neînțelese corect, etc).
Totuși, la sat, din activitatea sexuală la vârste mici mai mult se învață decât se generează blocaje, nu sunt prejudecăți, informații așa multe în domeniu și implicit lucrurile se derulează mult mai natural, mai instinctiv, la oraș cu atâtea informații (greșite sau nu) se ajunge la experiențe negative mult mai ușor/repede.

Îmi permit să afirm asta pentru că am crescut multe veri într-un sat la vreo 30km de Brașov, și chiar și în timpul școlii mergeam weekend-urile acolo.


Un alt nivel de conștiență de sine e la finalizarea adolescenței, o numesc Postadolescența, când te simți fantastic de iluminat și plin de experiență de viață și crezi că înțelegi totul și vii cu teorii personale despre orice și consideri că tu deții adevărul absolut iar cei din jur sunt doar orbi.
Eu personal atunci am devenit foarte filosof, pe la 16 ani. Citeam mult material despre dezvoltare personală, mă simțeam iluminat de la citate banale, răspundeam celor din jur din cărți, statusuri deep pe messenger (care mă și ignorau pentru asta :)), unii pentru că trecuseră de nivelul ăla și alții pentru că nu-l înțelegeau )
Aici se vede cel mai bine, cine e liderul de grup, gânditorul, lăudărosul, falsul, fraierul, fricosul, etc.

Un alt nivel e Iluminarea.
Când realizezi că toată teoria ta despre viață nu e valabilă la toți, că nu impresionezi pe nimeni cu teoriile astea, că nu interesează pe nimeni iluminarea ta din postadolescență. Prag caracterizat de incertitudini despre sine, despre propria viață, începi să vezi nivelurile inferioare de conștiență de sine prin care ai trecut și tu - la alții și deasemenea e și nivelul la care se opresc mulți. Oameni care rămân blocați pe filmul: școală, bani (muncă), femeie, casă (rata pe 30 de ani), copii, muncă, boli, pensie, scăpat de viața asta grea (moarte).
Pentru a trece la următorul nivel, din punctul meu de vedere în etapa asta trebuie să ai suport bun, anturaj sau familie, care să te determine să treci la următorul nivel. Dar imediat după ce ai ajuns la nivelul ăsta. Dacă ai stagnat prea mult, rămâi aici.
La mine pe la 18 ani s-a petrecut, când îmi doream copii foarte mult, și să fac două facultăți în paralel, inginerie (pasiunea mea) și psihologia (nu trecusem complet de etapa de filozof) și eram foarte influențat de cum mă văd alții.

Un alt nivel e când ajungi să înveți din proprie inițiativă și nu pentru că trebuie. Independența.
Pentru fete se întâmplă mai repede, prin liceu din câte observ, pentru băieți mai târziu, după liceu, pentru alții deloc.
Ăsta e nivelul în care ajungi să realizezi importanța de a face lucruri pe care nu-ți prea plăcea să le faci, și nu mai faci lucrurile de gura lumii ci pentru că realizezi tu că trebuie.
Aici în funcție foarte mulți factori poate apărea și motivația intrinsecă, care e foarte rară dar care poate face diferența între tine și restul în doar câteva luni.
La mine s-a întâmplat chiar imediat după iluminare și s-a accentuat odată cu intrare în sfera voluntariatului. dar din păcate fără motivație intrinsecă. În schimb m-a ajutat mult curiozitatea nativă de mic copil.

Tind să cred că aici e pragul critic. Nivelul critic de conștiență de sine.
E punctul în care ești fericit by default, sincer by default, ți se împlinesc visele, dispare orice urmă de răutate din tine, poți citi foarte bine nivelurile inferioare de conștiență de sine la alții, de aia și empatizezi așa bine dar reușești acum să identifici și nivelurile superioare ție de conștiență de sine și ai acum posibilitatea de a te înconjura cu astfel de oameni care ajută fantastic la evoluție.
Ăsta e nivelul din care începi să crești exponențial, să-ți faci prietenii de cataramă, să înțelegi de ce unii sunt răi, alții nefericiți, știi unde/când/cât e nevoie să intervii, înțelegi noțiunea de 'relativitate', de 'selecție naturală', nu mai ai probleme cu viciile (implicit nici în a le mai accepta ca fiind ale tale), nu te mai influențează opinia celorlalți despre tine, înveți foarte ușor orice, motivație intrinsecă, nu te mai cerți cu oameni, nimeni nu se mai poate supara te tine, te descoperi mult mai profund, începi să înțelegi procesele complexe fără să ai studii în domeniu: somnul, alimentația, mișcarea, atașamentul, procesul de învățare etc.
E și nivelul la care partenerul ales cam și rămâne de viață.
Doar că și ăsta se derulează pe parcursul a ani. Și are sub-niveluri.
Încă nu am capacitatea de a vedea clar subnivelurile dar e o teorie de dezvoltat pe tot parcursul vieții.

Și mai sunt niște observații de făcut, o foarte foarte mare influență au primul contact sexual și prima îndrăgostire serioasă. Depinde de nivelul de conștiență de sine pe care-l ai în momentul respectiv. Te poate sălta direct pe următorul nivel sau te poate bloca definitiv pe cel pe care ești.

Astea fiind zise, diferența dintre noi și nivelul de reușită în viață, implicit satisfacție de viață e dat de nivelul de conștiență de sine.
Dacă de mult timp ești nefericit și nu pare să se schimbe nimic înseamnă că ai rămas blocat pe un nivel de conștiență.

Învățare, evoluție. (subiectiva)

      Primul lucru de care m-am prins în liceu a fost că trebuie să învăț continuu. Și încă nu știu dacă de atunci învăț continuu pentru că îmi place, pentru că am curiozitatea asta nativă sau pentru că m-am prins atunci că pentru a ajunge ceea ce-mi doresc eu, trebuie să învăț încontinuu.
      Ani mai târziu m-am prins de ce cu toate că știam și-mi plăcea să învăț, la liceu chiuleam foarte mult. O numesc acum eficiență în învățare.
      Deși erau informații la care nu prea avem acces altfel, chiuleam pentru că raportul de cantitate/calitate și timp era foarte prost. Calitatea era acceptabilă spre bună de la profesorii de domeniu tehnic și slabă spre eronată la profesorii de materii umane (doar pentru că s-au oprit din învățat cândva și pe uman variază informațiile în timp).
      Problema era raportul ăsta. Pe atunci nu-l sesizam, dar îl simțeam. În aceeași unitate de timp, acasă sau pe unde eram, învățam mai multe/mai importante decât la școală.
Totuși, generalizând, dacă toate orele se făceau, toți profii erau punctuali și colegii nu deranjau rău orele, atunci ar fi fost mai eficient liceul. Dar pentru că era foarte mare probabilitatea să nu facem multe ore și la cele pe care le făceam, colegii să le deranjeze.. îmi devenise în subconștient mai eficient să petrec timp în lumea mea și să învăț acolo, orice.

      Faza cu raportul de eficiență în învățare l-am sesizat pe la începutul facultății când m-am lovit de tehnic pur.
Dar tot în subconștient din liceu m-am apucat să-mi rezolv și la mine hibe de educație, chestii inoculate de societate, părinți și școală care îmi făceau viața mai puțin plăcută. Așa m-am apucat eu de evoluția interioară la care nici nu mă gândeam pe atunci.

      Și așa am ajuns să realizez că eficiența în învățare e direct proporțională cu stadiul de evoluție
în care ești și că e mult mai eficient să tragi de tine să evoluezi interior (să te conștientizezi pe tine, să-ți rezolvi hibele care te blochează să accepți idei noi, să depășești greutăți, care nu te lasă să fi fericit fără motiv etc) și abia apoi să te apuci de învățarea propriu-zisă.

      Evoluția de sine ține strict de conștientizarea sinelui, de cât de bine îți înțelegi fizicul, psihicul și sufletul (spiritul). Când ajungi să ți le înțelegi, doar așa, de bază, interdependența dintre ele, atunci știi (simți) absolut tot ce trebuie să faci să-ți fie bine, simți când trebuie să te oprești din mâncat, simți ce-ți face bine și ce nu înainte să-ți facă bine sau rău, simți cum trebuie să stai, cum trebuie să mergi pentru maxim de eficiență, cum trebuie să dormi pentru maxim de eficiență, etc. Toate le simți.
      Și când le simți pe astea vrei să te pui în situații cât mai diverse/complexe să-ți vezi reacțiile în toate situațiile astea, și cu câte studiezi și înțelegi mai multe cu atât mai conștient de sine devii.
      La ce e bună conștiența asta de sine? Exceptând fericirea și împlinirea, nu te mai îmbolnăvești (nu mai suferi deci și nici bani cheltuiți la medici) și vezi un mod de obținere simplu și posibil pentru absolut orice îți dorești. Găsești căi pentru orice dorești să ai sau să faci.

      Evoluția interioară combinată cu învățarea, duce la evoluția generală ca individ. Nu știu cum e acolo, abia acum încep ușor ușor să mă apuc de învățare, dar din ce simt de acum, probabil evoluat general ca individ e o stare în care ești eliberat complet de prejudecăți și vezi absolut toate pur cumva, așa cum sunt ele de fapt (un adevăr universal) și pentru că vezi asta, poți să-i înțelegi pe absolut totți oamenii de lângă tine, nu mai există suprindere și neînțelegere și neacceptare. Înțelegi probabil totul și vezi fiecare om în ce stadiu de evoluție e și îi ajuți foarte subtil să își continue evoluția (asta pentru că sunt foarte mulți care se opresc din evoluție)

      Îți dai seama de evoluția interioară când îi înțelegi perfect celuilalt gestul, când știi ce simte doar prin natura situației, comportamentul/mimica și gestica lui.
bine, și te prinzi că pe unii îi poți citi foarte ușor, pe alții mai greu și pe alții deloc. Asta simbolizează diferența de evoluție interioară dintre ei și tine. Mereu for fi alții mai evoluați ca tine, depinde de cercurile în care îți petreci timpul.

      Îți dai seama de evoluția generală când revezi oameni din trecutul tău și îi citești ca pe o carte deschisă și realizezi că s-au oprit din evoluție și realizezi și în ce stadiu au rămas, cândva fiind egali amândoi.

      Îți mai dai seama de evoluția generală când nu te mai surprind prea multe, când nu mai ai pic de timiditate (în cazul în care ai avut), când poți vorbi despre absolut orice subiect fără să aberezi, când nu mai există subiecte de care să zici/simți că te depășesc, când nu mai simți că aparții unui loc, când te simți la fel de bine în orice loc de pe planetă te trezești, când nu mai ai teamă de absolut nimic pentru că știi că ești capabil să te descurci bine indiferent ce apare.. Și lista poate continua.

      Problema nu e viteza de evoluție (asta nu mi-am dat seama încă de ce anume ține), problema e oprirea din evoluție.
Și punctul în care am simțit că cei mai mulți oameni se opresc din evoluție, e începerea muncii.
Ăla e punctul în care oamenii devin atât de confortabili cu situația lor încât nu vor să mai iasă de acolo, nu mai au dorința de a ieși de acolo, banul le alimentează confortul zilei de mâine și așa ajung să îmbătrânească la stadiul evoluției din facultate (sau liceu, cazul altora).

      E fenomenal confortul pe care îl oferă evoluția continuă, de fapt ajungi să îți fie inconfortabil dacă simți că încetinești din evoluție.
Cu cât evoluezi mai mult cu atât îți dai seama de cât de sus mai ai de mers și cât de puține știi și cât de ignorantă e lumea și unde e problema la fiecare și cum se poate rezolva.. doar că nu e timp să te ocupi de toți.

      Doamne cât de sus mă văd unii și cât de jos mă văd eu..