Epavele sigure pe sine.

E o anumită categorie de oameni care mereu mă înmoaie, sau cel puțin îmi scade drastic capacitatea de a reacționa pe moment.

Cei care își recunosc cu seninătate greșelile și nu văd nimic rău în faptul că le-au făcut, conștienți fiind că le vor mai face și data viitoare.

Genul ăla de oameni care se accepta așa cum sunt chiar și cu caracteristicile care le fac rău (și care sunt și cât se poate de rezolvabile). Sunt conștienți de negativitatea unui obicei al lor, și sunt conștienți și de "răul" pe care îl aduce în viața lor, dar acceptă acel rău, respectiv acel obicei, ca parte a lor caracteristică și se obișnuiesc să trăiască așa.

Exemplu concret.

Domnișoara știe că nu trebuie să-i mai dea mesaje fostului de acum un an, știe că și lipsa răspunsului cât și orice răspuns de la el o va deprima rău.. și totuși.

Hai că în cazul ăsta dacă n-ai prea mult suflet, zici că merge, că își face rău doar ei însăși, dar ce faci dacă e persoana care stă cu tine în casă și care când ești tu plecat (și prietenii ei știu) vin toți prietenii ei în casă la movienight de-ți găsești patul plin de popcorn și semințe și ruj sau machiaj sau mai rău, câte un ambalaj de prezervativ pe sub sau pe după pat (și știi că nu e al tău că e de 52 și pe tine alea te strâng).

Îi spui persoanei care le-a permis prietenilor să vină, recunoaște că și de data asta i-a lăsat, își cere scuze sincer și o și crezi, și totuși, se repetă și a doua oară, cu același rezultat, scuze sincere și păreri de rău autentice. Apoi se întâmplă și a treia oară.

Pui mai dur problema, dar iar vezi cât de rău îi pare (și chiar îi pare, nu așa de teatru față de tine) și-ți și recunoaște că nu poate să-i refuze... și te prinzi apoi că nu e genul care să evolueze din stadiul ăla.. și totuși are un suflet mare și îi pare rău pentru ce face și caută să te împace și să te ajute mereu în contul acelor neplăceri pe care ți le-au cauzat prietenii ei.. Genul de persoană pe care nu prea ai cum să nu o ierți.

(bine, rezolvarea e simplă, cheie la ușă.. dar vrei ca omul să evolueze, nu să-i îngrădești opțiunile)

Dar ce faci cu persoana care greșește cu atâta seninătate?

Mereu am fost intimidat de oamenii de genul. Nu am putut să-i acuz sau să-i trag la răspundere niciodată pentru ce au făcut, și i-am și iertat pe toți aproape instant..

Și chiar dacă au baza sufletească bună (chiar prea bună) a trebuit să mă detașez de ei (după ce mi-am dat silința inițial să-i ajut). Acești oameni sunt (din punctul meu de vedere) epave care creează epave. 

Atât de împăcați cu ei înșiși, cu defectele lor, încât îi afectează și pe cei din jur.

Pe principiul personal: încrederea de sine e cea mai bună carismă și cel mai bun profesor.

De fel nu sufăr oamenii care s-au oprit din evoluat și s-au apucat de lucrat la acceptarea defectelor lor fără a mai lua în calcul depășirea lor.

Puștiu meu genial.

Puștiu meu fiind un puști mai mare ca mine (fizic), dar cu vreo 6 ani mai mic și care are Autism.

Îi mai aud pe unii „suferă de autism”. Nu, tocmai că nu suferă. E super fericit. De fapt oamenii tipici suferă în comparație cu el.

Mereu am zis că el, puștiul, ar trebui să zică despre noi, cei tipici, că „suferim de banalitate”.

Ne știm imediat de doi ani. Am interacționat pe multe domenii, spre cam toate. De la viața personală la cea socială, de la partea intelectuală și emoțională la cea fizică.

Ne știm binișor. Uneori am impresia că el mă știe mai bine decât îl știu eu pe el. El nu are scăpări în a-mi citi starea, eu mai am în a-i citi lui starea.

Azi am fost la bazin. Abea de vreo lună m-am pus pe picioare după o relație în care m-am implicat mult, și realizez cât m-am depărtat de el.

Imediat după finalizarea relației mele nu am am putut empatiza cu nimeni, nici măcar cu el. El mă simțea și era agitat și nu-mi asculta indicațiile, eu deveneam agitat că el era agitat și că nu mă asculta și nu-l puteam liniști, și nu-l puteam liniști că nu puteam empatiza și tot așa. A fost o perioadă dură pentru mine pe toate planurile motiv pentru care mi-am pasat atribuțiile celor două colege cu care colaboram. 

Azi la bazin am alunecat pe podeaua udă din vestiar și am dat cu genunchiul de o bancă. Am scăpat un scurt „auu” și m-am prins cu palmele de genunchi.

M-am uitat la puști să mă asigur că nu-i influențează starea (pregătit fiind să joc teatru că n-am nimic, dacă era cazul)

Puștiul se uita la mine, încruntat. Știam că mi-a realizat durerea.

Vine spre mine, se uită la bancă și îi dă două călcâie de credeam că-i rupe scândura din margine.

L-am oprit și i-am zis că eu sunt de vină că am alunecat, nu banca.

Continua să se uite la genunchiul meu. I-am zis că nu mai am nimic că mi-a trecut (teatru), și s-a reîntors la activitatea lui (se schimba)

Scena în care puștiul a lovit banca m-a cam marcat. A mișcat ceva profund în mine. Doar că trebuia să stau cu ochii pe ei (el și fratele său) și n-am apucat să mă lămuresc ce s-a întâmplat cu mine.

După ce i-am lăsat pe puști acasă și am ajuns și eu acasă am reflectat.

Cu toată rigiditatea și consecvența mea comportamentală față de el (și de cele mai multe ori deranjantă pentru el) el tot a dezvoltat niște sentimente pentru mine mai profunde decât mă așteptam.

Credeam că am cu el o relație perfectă de colaborare sau prietenie fără implicații emoționale.

Și credeam asta pentru că eu mă simt cel mai „rău” om dintre cei care lucrează cu puștiul, adică eu nu fac abatere niciodată de la „ce e bine pentru el să fac” și lui nu-i convine. Nu las de la mine pe principiul „ai că-l las de data asta” etc, nu, dacă trebuie să facem un lucru, chiar dacă știu că nu-i place, îl facem.

(bine, sunt momente în care nu sunt prioritare activitățile pe care le desfășurăm și atunci merg și după dispoziția lui)

Dar niciodată nu-l las să refuze sarcina. De aia nici nu are nicio scăpare de comportament cu mine.

Și cu tot comportamentul ăsta al meu de „om rău, care-l pune mereu la treabă” tot m-am atașat rău de el și el de mine.

Faza de azi de la bazin mi-a demonstrat că nu voi putea renunța prea ușor/curând la el. Și eram sigur că pot dacă vreau.

Adică până acum cumva refuzam să accept că m-am atașat de el. Azi, după faza cu banca, am acceptat. Și mi-e bine.

Acum am și brățară cu „Am un prieten cu autism”.