Relativitatea

Folosesc atât de des termenul în discuții încât în anumite-mi  anturaje a ajuns să fie definit ca fiind „Serjism”.
                Una din persoanele cu care ajung mereu la filosofii în cele mai banale discuții, m-a întrebat ce nu e relativ.
                Ei bine, nu am știut să-i răspund și nici acum nu știu, și nu știu pentru că și asta e relativ.
         Într-adevăr, atunci când o caracteristică e universal valabilă, nu o mai precizezi tocmai pentru că e implicită în tot.. dar cu relativitatea e mai relativ (:
         Deși cam totul e relativ, trebuie lăsat din context să se înțeleagă asta pentru că în general, omul e influențat de enunțările sigure și atunci s-ar putea să nu mai ai parte de un nou punct de vedere ci de o aprobare a propriului punct de vedere (care evident, n-are cum să fie cel mai bun – asta din filosofia personală că mereu exista „mai bun”), sau mai rău de o completă dezaprobare.
         În mare parte de aici se nasc și disputele  (mă refer la cele cu caracter negativ) – pentru că omul simte că-i este impus un punct de vedere și instinctiv (în funcție de multe variabile de educație/gene/societatea în care trăiește), îl respinge. (și ieșind din sfera disputelor; îl aprobă sau - cei mai puțin încuiați - îl discută, îi găsesc relativitatea)
         Așadar, nu afirmi că singura modalitate de a face bani e atelierul creativ, ci afirmi că cea mai bună/rapidă/sigură/ușoară metodă de a face bani e atelierul creativ. Asta așa ca un prim exemplu.
         Personal specific mereu că e relativ punctul de vedere exprimat pentru că (generalizând) oamenii nu prea realizează înțelesul propriilor fraze analizate detaliat. Ei își formează gândul ce vor să-l expună, îl transpun în cuvinte și îl rostesc, însă la partea de transpunere marea majoritate generalizează, implicit exprimă gândul generalizat (aici legându-mă direct de gândurile ce nu se formează direct ca generalizatoare), într-o manieră ce permite interpretări mai multe decât ar putea înțelege chiar însuși autorul acelui gând.

•          Generalizarea la transpunerea în cuvinte a gândului apare din multe motive, principalele două fiind lipsa de vocabular și rapiditatea cu care trebuie exprimat acel gând.
•          Iar cu lipsa de vocabular nu mă refer la oamenii cu un vocabular mai sărac ci că în general nu există cuvinte (indiferent de limbă) să exprime prea aproape de „perfect” complexitatea unui gând.
•          Opinia mea e ca atunci când generalizezi, să specifici asta, și pentru a nu părea prea încuiat (că vezi un singur punct de vedere) dar și pentru că, cel mai important; lași lumea să înțeleagă importanța punctului  tău de vedere între atâtea alte variante posibile.
•          Adică determină pe cei ce-ți ascultă cuvintele să analizeze de ce ai ales punctul acela de vedere din multitudinea de puncte de vedere posibile. Și asta nu numai că îi distrage de la  a rămâne comozi acceptând un singur punct de vedere (al tău) [sau mai rău, să creadă că e singurul] – dar dezvoltă și relația dintre voi, adică empatia celorlalți în raport cu persoana ta  – pentru că, încercând să-ți înțeleagă alegerea – înțelege (cât de cât) ce și cum gândești (lucru pe care nu are rost să-l mai dezvolt de ce e atât de bine; din teoria personală „empatia ar fi calea spre o lume mai bună”)

         Pare complicat..  deși e o teorie, asta se întâmplă zi de zi, face parte din „a trăi” – deci nu e ceva ce poți spune că la tine nu se aplică sau că „în lumea ta” nu există.
         Și tocmai pentru că e ca și relativitatea (aplicabilă oricând în orice moment), teoria asta e trecută în subconștient de unde guvernează singură după cum s-a modelat din experiența noastră de viață. Noi am ajuns să nu o mai conștientizăm, transpunem gândurile în cuvinte instinctiv – inconștient și de cele mai multe ori și involuntar.
         Deci mai întâi trebuie să ajungi să conștientizezi felul în care îți transpui gândurile în cuvinte și apoi să-ți reprogramezi subconștientul  să o facă altfel.
Ex: 1)
Fără R: Dacă pierzi autobuzul, nu mai ai cu ce să vii
(să mori tu, ai picioare, există biciclete, avioane, mașini, etc, etc – că poate nu sunt la fel de rentabile, e partea a doua, dar mai ai cu ce să vii!)
Cu R: Dacă pierzi autobuzul nu mai ai alternative (la fel de) rentabile să vii.
(și atunci îl determini pe om să vadă la ce alternative te-ai gândit, de ce nu sunt rentabile)
Ex: 2)
Fără R: Dacă nu ne dă aprobare nu-l putem construi
(serios? Aprobarea aia e verbală sau în scris [depinde de context] deci nu-ți blochează ție fizic mâinile sau neuronii să nu mai poți construi.. Că e ilegal sau imoral e altceva.. dar poți construi!)
Cu R: Dacă nu ne dă aprobare, nu-i ok să-l construim (sau orice combinație academică îți iese)
(și așa nu-i mai tai omului craca de speranță, îl faci să conștientizeze la un nivel mai înalt decât logic – importanța acelei aprobări.. și când se conștientizează lucrurile la un nivel mai înalt decât cel logic/rațional, atunci șansele să se facă ceva care să și iasă, cresc mult)
         A se preciza că și exemplele sunt relative, replicile se pot potrivi într-un context iar in altul nu, (în care ambele ar privi același subiect).
         Din prietenii mei, o majoritate conștientizează relativitatea
         Din cunoscuții mei, limita celor care conștientizează relativitatea tinde spre -∞ (bineînțeles, derivat în raport cu timpul).
         Dar să nu uit să specific, și teoria asta e relativă.
         Și bineînțeles, acesta e rezumatul unui personal „pe scurt – Relativitatea”

Omul zilelor noastre

Foarte puţini oameni au capacitatea de a realiza că mereu există posibilitatea de a se înşela.

      Majoritatea oamenilor se încred cu atâta tărie în anumite rezultate ale deducţiilor lor încât nici măcar nu vor să ia în considerare varianta că s-ar putea înşela. Când sunt contrazişi, nu stau să se gândească de ce şi care ar fi posibilitatea ca persoana respectivă să aibă dreptate, ci pur şi simplu de la bun început îşi limitează gândirea la a-şi apăra propria idee/deducţie.

     În momentul în care ajung să trăiască pe propria piele ceva ce le contrazice deducţiile anterioare apărate cu înverşunare, acceptă că au greşit, însă fără să pună mare caz pe asta şi pe faptul că s-au contrazis cu atâţia.. Găsesc cu rapiditate o logică nouă potrivită trăirilor recente iar deducţia veche o socotesc ca fiind "o chestie spusă din neştiinţă" nicidecum rezultatul unei minţi închise incapabile să accepte deducţii străine.

      Problema mai mare e că nu învăţa nimic din asta.. ajung la alte deducţii care și le apără cu înverşunare până în momentul în care sunt iar contrazişi de ceea ce trăiesc.

Şi aşa fac până mor..

Asta e tipologia omului incapabil de evoluţie, e omul modern şi dovedeşte de ce unele lucruri proaste continuă să se repete la infinit.

Sunt şi oameni capabili de evoluţie, sunt acei care dau ideile alea ce ajută societatea să progreseze, fie spiritual, fie logic, fie tehnologic. Iar oamenii incapabili de evoluţie sunt constrânşi în a accepta şi pune în practică aceste idei fără să le înțeleagă defapt esența.

Însă este o vorbă.. una din cele mai înţelepte vorbe aplicabile în ziua de azi..

"Nu subestima puterea oamenilor proşti în grupuri mari"

Asta înseamnă că acei puţini oameni capabili de evoluţie, sunt constrânşi de mulţimea de proşti care răspund de acceptarea noilor idei aplicabile societăţii, și care dacă zic nu, nu rămâne.. 

Deșteptul proștilor sau Prostul deștepților

Altă filozofie.

Era vorba nașilor mei, mai apoi a părinților iar acum a mea (acum = de mult timp)
      Dar spre deosebire de nași și părinți nu o zic oricum și în orice situație, ci doar acolo unde poate ajuta la luarea unei decizii.

Trecând peste.

(Menționez că-mi e în obișnuință să generalizez, așa că dacă tu nu ești așa, nu trebuie să pui botu')
      Majoritatea știm că e mai bine să fi prostul deștepților, căci așa te mai deștepți și tu.. dar dacă ești deșteptul proștilor, înafară de ego-ul tău care poate crește nemărginit - te prostești și tu, că nu mai ai de la cine învăța.

      Așa cum știm care variantă e mai bună, la fel știm și ce bine ne simțim când suntem deșteptul proștilor. Nu?
       Satisfacția aia că tu poți mai mult ca restul, și restul te respectă pentru superioritatea ta, și ți se cere mereu (și) ție părerea, etc...

Acum, pe partea asta sunt 2 categorii de oameni,
 - cei care fac "ce trebuie", adică cei ținuți în ham/laț/zgardă etc de părinți/tutore (fără să știe că doar ei înșiși pot ști cel mai bine ce e bine și ce nu pentru propria persoană)
 - cei care fac "ce simt/vor/cred că e mai bine pentru ei".

       Cei care fac "ce trebuie" mai rar ajung deștepții proștilor, căci sunt forjați de mici în cele mai înalte standarde unde de obicei nu reușesc să exceleze spre a ajunge lideri de grup.. și asta datorită unui singur și mare lips - incapacitatea de a decide pentru propria persoană.  Și totuși, pe parcursul vieții aceștia râmân oameni care pot, dar nu care și simt (iar a putea, fără a simți împiedică excelarea în viață)

      Cei care fac "ce simt" dacă au reușit să conștientizeze la timp importanța educației ajung adesea deștepții proștilor, căci toți vor să-și satisfacă și nevoia/dorința de a fi superior.. 
Dar dacă nu conștientizează la timp  importanța educației, tot ei devin și cei care alcătuiesc spuma negativă a societății, inculții, prost-educații, delincvenții, cerșetorii, etc.
Și tot ei, cei "ce simt", sunt și cei care ajung și leaderi, pentru că aceștia învață din plăcerea de a ști, fără a fi constrânși de cineva. aceștia "simt" ce trebuie să facă și când.. aceștia au inventat relativitatea și subiectivismul deciziilor.. aceștia sunt elita superioară a societății.

      Dacă faci "ce trebuie" - o să ai cu siguranță o situație materială bună și o viață liniștiă și decentă..    
      Dacă faci "ce simți" - o să ai palpitații continue toată viața și o să simți că trăiești, putând ajunge fie elita societății, fie spuma negativă.. (mai rar la mijloc.)

Dacă vrei decent dar sigur - fă ce trebuie, dacă vrei tot dar fără certitudini (doar de tine depinde)- fă ce simți

      Ideea e că "a simți" presupune conștientizare și auto-control la un nivel foarte înalt, căci nu e greu deloc să-ți ratezi viața.. dar și dacă ajungi sus.. rupi.



      (Dar adesea a fi deșteptul proștilor (pentru unul ce simte) devine plictisitor.. căci mereu va dori să meargă și mai sus... că știe că poate)

Arborele anului în Europa

      Arborele votat anul trecut ca fiind arborele anului în România, are nevoie de sprjin pentru a deveni și arborele anului în Europa.


Așadar, rogu-te dă-i un vot teiului din Leliceni (pe lângă Miercurea Ciuc, jud Harghita)


      Are aprox 500 de ani și merita titlul de arborele anului în Europa.



Până pe 10 martie cred că se poate vota.


      Menționez că suntem pe primul loc în fața unui Platan (superb) Bulgăresc, cu vreo 600 de voturi.

Scurtmetraj genial! [SIGNS]