Îi mai aud pe unii „suferă de autism”. Nu, tocmai că nu suferă. E super fericit. De fapt oamenii tipici suferă în comparație cu el.
Mereu am zis că el, puștiul, ar trebui să zică despre noi, cei tipici, că „suferim de banalitate”.
Ne știm imediat de doi ani. Am interacționat pe multe domenii, spre cam toate. De la viața personală la cea socială, de la partea intelectuală și emoțională la cea fizică.
Ne știm binișor. Uneori am impresia că el mă știe mai bine decât îl știu eu pe el. El nu are scăpări în a-mi citi starea, eu mai am în a-i citi lui starea.
Azi am fost la bazin. Abea de vreo lună m-am pus pe picioare după o relație în care m-am implicat mult, și realizez cât m-am depărtat de el.
Imediat după finalizarea relației mele nu am am putut empatiza cu nimeni, nici măcar cu el. El mă simțea și era agitat și nu-mi asculta indicațiile, eu deveneam agitat că el era agitat și că nu mă asculta și nu-l puteam liniști, și nu-l puteam liniști că nu puteam empatiza și tot așa. A fost o perioadă dură pentru mine pe toate planurile motiv pentru care mi-am pasat atribuțiile celor două colege cu care colaboram.
Azi la bazin am alunecat pe podeaua udă din vestiar și am dat cu genunchiul de o bancă. Am scăpat un scurt „auu” și m-am prins cu palmele de genunchi.
M-am uitat la puști să mă asigur că nu-i influențează starea (pregătit fiind să joc teatru că n-am nimic, dacă era cazul)
Puștiul se uita la mine, încruntat. Știam că mi-a realizat durerea.
Vine spre mine, se uită la bancă și îi dă două călcâie de credeam că-i rupe scândura din margine.
L-am oprit și i-am zis că eu sunt de vină că am alunecat, nu banca.
Continua să se uite la genunchiul meu. I-am zis că nu mai am nimic că mi-a trecut (teatru), și s-a reîntors la activitatea lui (se schimba)
Scena în care puștiul a lovit banca m-a cam marcat. A mișcat ceva profund în mine. Doar că trebuia să stau cu ochii pe ei (el și fratele său) și n-am apucat să mă lămuresc ce s-a întâmplat cu mine.
După ce i-am lăsat pe puști acasă și am ajuns și eu acasă am reflectat.
Cu toată rigiditatea și consecvența mea comportamentală față de el (și de cele mai multe ori deranjantă pentru el) el tot a dezvoltat niște sentimente pentru mine mai profunde decât mă așteptam.
Credeam că am cu el o relație perfectă de colaborare sau prietenie fără implicații emoționale.
Și credeam asta pentru că eu mă simt cel mai „rău” om dintre cei care lucrează cu puștiul, adică eu nu fac abatere niciodată de la „ce e bine pentru el să fac” și lui nu-i convine. Nu las de la mine pe principiul „ai că-l las de data asta” etc, nu, dacă trebuie să facem un lucru, chiar dacă știu că nu-i place, îl facem.
(bine, sunt momente în care nu sunt prioritare activitățile pe care le desfășurăm și atunci merg și după dispoziția lui)
Dar niciodată nu-l las să refuze sarcina. De aia nici nu are nicio scăpare de comportament cu mine.
Și cu tot comportamentul ăsta al meu de „om rău, care-l pune mereu la treabă” tot m-am atașat rău de el și el de mine.
Faza de azi de la bazin mi-a demonstrat că nu voi putea renunța prea ușor/curând la el. Și eram sigur că pot dacă vreau.
Adică până acum cumva refuzam să accept că m-am atașat de el. Azi, după faza cu banca, am acceptat. Și mi-e bine.
Acum am și brățară cu „Am un prieten cu autism”.
