Pentru că aseară am fost judecat pentru cum fac lucrurile, am încercat să-mi prezint punctul de vedere, argumentare pentru comportamentul meu oarecum diferit (pe anumite laturi) de ceea ce promovează în general de societatea de acum.
De fel nu argumentez, trebuie ca persoana să fie mult prea faină pentru mine că să simt dorința de a-i argumenta, de a o lămuri, împăca cu un subiect.
De mici suntem crescuți spre a ne izola de noi înșine, de a pierde una din cele mai puternice caracteristici umane, cea de a simți. Și aici nu mă refer la sentimentele pe care le poți dezvolta pentru cineva, mă refer la ceea ce simți tu la tine ca entitate fizică/spirituală, capacitatea ta de autoanaliză.
E drept că e în avantajul societății care trebuie cumva să țină în frâu o ceată de oameni, dar totuși vreau să cred că și extrema cealaltă poate fi gestionată, cea de indivizi perfect conștienți de sine trăind în comunități cu alți oameni la fel de conștienți de sine.
Exemplul cel mai bun îl putem lua de la animale, ele simt când au o problemă, și simt și ce trebuie să facă.. noi adesea nici măcar nu bănuim că ar putea fi vreo problemă la noi ca a doua zi să te trezești pe patul de spital.. mie mi se pare în neregulă (nu înseamnă că așa și e) că noi oamenii trebuie să mergem la altcineva (medici) să ne spună ce e în neregulă cu noi.. adică e totuși corpul/mintea/sufletul tău.. ar trebui să simți câ ceva nu e în regulă..
Același lucru spus și aseară și tratat cu seriozitate mi s-a răspus ceea ce intuiam ca răspuns de la o persoană crescută ani buni în comunism (nu judec comunismul, dar că te limita mai mult ca democrția pe a simti).
„Înțeleg ce zici, ai și tu partea ta de dreptate, dar sunt organe care nu au receptori de durere sau capacitatea de a transmite către creier semnale că ceva nu funcționează.. și atunci când ți se face rău și nu știi de ce, te duc la un om care a învățat toate semnale astea și îți spune ce ai și ce trebuie să faci”
Nu e chiar așa, adică odată ce ai să-i spui medicului simptomele, atunci înseamnă că ceva simți și că ceea ce simți ar trebui să fie îndeajuns să te diagnostichezi singur fără ajutorul medicului.. la nu în prezent, nu după ce ai fost spălat în cap 10 – 40 de ani de societate (comunism sau democrație), ci într-un viitor în care ți-ai deschis mintea mai mult.
Doar vreau să cred că omul crescut cu libertatea de a simți ar avea capacitatea de autodiagnosticare. Plus că nu ar mai apărea atâtea cazuri în care ar trebui să se autodiagnosticheze, pentru că dacă și-ar simți mai bine fizicul, ar ști exact ce-i ok corpului și ce nu, ce să mânânce, cum și cât, când și cum să se îmbrace, cum și cât să-și dozeze efortul, etc.
Plus că mare parte din afecțiuni apar pe bază psihologică, iar dacă noi am fi deschiși la a simți, atunci am ști și la nivel emoțional (sufletesc) cum să ne gestionăm să nu mai avem frustrări/regrete/stres/supărări, etc (lucruri care infuențează negativ în mod direct fizicul)
Și uite așa ajung la concluzia că a simți este ceea ce are defapt omul nevoie pentru o viață mai bună.. nu fericire, nu bani, nu partener.
Teoria mi-e pornită din experiența proprie, din faptul că de ani de zile n-am mai ajuns la medicul de familie, că ultima răceală a fost prin generală, că rubeola am simțit-o cu o zi înainte spunându-i bunului meu prieten „simt ca și cum ceva se bate în corpul meu cu sistemul meu imunitar” (ceea ce se și întâmpla), am avut în foarte trecut rinită alergică la care trebuia să iau tratament ani de zile dar l-am rărit voluntar până am renunțat la el și nu mai am nicio problemă, am avut reumatism când am fost mic și dureri imense de picioare, ajungând acum să fac ture de peste 60 km/12 ore pe zi, la pas fără să am nici cea mai mică durere de picioare.. Pastile n-am mai pus în gură din aceeași perioadă, generală, pentru că are corpul nostru hormoni care se ocupă de asta când e nevoie, trebuie doar să reușești și tu să simți și să ceri (oxitocina, beta-endorfinele, etc)
Pentru mine asta e o realitate ce mi-am dovedit-o și pe care o trăiesc de ceva ani, pentru alții doar o altă teorie de spiritualitate sau mai știu eu ce.
Noroc că mai avem cel puțin libertatea de a crede ce vrem.
